Oblomovism de Andrei Plesu

Daca Ilia Ilici Oblomov ar fi pur si simplu lenes, povestea lui ar incapea, ca aceea cu "muieti-s posmagii", in doua pagini. Iar termenul oblomovism ar fi superfluu.
In realitate, inactivitatea in care personajul se complace pana la asfixie n-are prea mare legatura nici cu lenea, nici cu devitalizarea boierimii tariste, nici cu imaturitatea cronica a unui bleg.
Ilia Ilici nu face nimic, dar motivatiile lui nu tin nici de psihologie, nici de sociologie. Oblomov e metafizician, e Hamlet in varianta ruseasca. Indecizia, deliberarea nesfarsita, suspensia oricarei optiuni culmineaza in paralizie si moarte. Miza inadecvata pe un paradis al candorii, nevroza scrupulului nemasurat, lehamitea, teama de complicatiile inutile ale unei lumi care, pe de alta parte, e inconsistenta, toate laolalta compun o retorica a zadarniciei care blocheaza, demobilizeaza, si, in final, ucide. Apuseanul Hamlet e mai agitat in lehamitea sa. Rusul e static si inofensiv. Ceea ce el amana mereu nu e lichidarea netrebniciei inconjuratoare, ci lichidarea de sine.
Oblomovismul e o sinucidere amanata. Si e o incercare disperata de a evita "frigul" lumii. Cat despre Ilia Ilici, el intruchipeaza, in acelasi timp, farmecul si dezastrul mentalitatii rasaritene. O mentalitate care se naruie in relativism din cauza unei supralicitari a absolutului. Rasariteanul nu stie sa fie rezonabil. Contemplativitatea lui include, uneori, curioase forme de isterie. Sentimental si crud, el isi pierde adesea inima tocmai pentru ca o idolatrizeaza. "Ii murise inima" spune, la un moment dat, Goncearov, despre altfel inimosul sau erou. Oblomov e nemilos cu toti cei din jur, mai ales cu cei la care tine: Olga Sergheevna, Andrei Stolz, Agafia Matveevna, Zahar. Compatimirea devine o patima.
Noi insine ne vedem contaminati, de-a lungul formidabilului spectacol al lui Alexandru Tocilescu, de o mila atotcuprinzatoare, dincolo de orice criterii... Ne e mila de batranii servitori betivi, devotati si nevolnici, de fetele "bune" care nu deosebesc intre "iubit" si "iubire", de gospodinele harnice, invatate cu greul, bisericoase, trupese si obtuze, de marunta ingeniozitate a gainarilor, lacomi la preturi mici, demoni scapatati, provinciali si, in definitiv, perdanti, de baietii "buni", carora le reuseste totul, intreprinzatori, generosi din lipsa de imaginatie, monumente de plictiseala si de succes senil, exemplari in vidul corectitudinii lor. Ne e mila de gazetarii "angajati", care "combat bine" pe taramul injustitiei publice, si, evident, de bietul Oblomov, care pare sa-i poarte pe toti in spinare, asa cum Isus poarta in spinare crucea lumii. Mila - spune spre sfarsitul romanului sau Goncearov - e un sentiment precumpanitor in firea femeilor. Din acest punct de vedere, Ilia Ilici e un personaj feminin, o "figura" a feminitatii biruite de cumsecadenie si imanenta, de griji insolubile si afecte indefinite. Nu e vorba de feminitatea goetheana, care "ne inalta in tarii", ci de cea care ne "fixeaza" in patosul imediatului, care ne rastigneste si se rastigneste odata cu noi pe lemnul vietii zilnice. Cealalta fata a feminitatii.
Probabil ca Marx n-a citit romanul lui Goncearov. Si-ar fi dat seama ca doctrina lui nu se potriveste omului rasaritean, adica tocmai aceluia care a trebuit sa o asume. Marx e un fel de Andrei Stolz devenit ideologie, iar marxismul un indreptar pentru uzul celor care vor sa schimbe lumea. Oblomov nu vrea sa schimbe lumea. Problema lui e sa-i faca fata, sa gaseasca mijlocul de a o suporta, de a identifica, in spatiul ei, neschimbatorul. Evident, Andrei Stolz e mai simpatic, mai "educativ". Dar Oblomov moare cu ochii la orizont, cautand cerul stelelor fixe, in vreme ce Stolz sfarseste cantand (prost) la vioara, in salonul conjugal. Scriu provocat de reusita regizorala a lui Toca. I-am vazut, de-a lungul anilor, toate ispravile, care de care mai indraznete, mai riscate, mai exotice.
E, intr-un fel, fiul risipitor al teatrului romanesc. A regasit, acum, insotit de o trupa admirabila, adancurile simple ale unui drum de intoarcere.
Eu, unul, sunt gata sa-l intampin cu vitelul cel gras.